Lumea pe dos şi pacea departe

Va fi mai rău înainte de a fi mai bine. Acum, o parte din scindata lume liberă e ca o broască ţestoasă odihnind pe carapace în speranţa unei salvări miraculoase. Cealaltă apelează la raţiune. Şi se pregăteşte de război.

Segmentul iraniano-israelian al acestui război a şi început. Oficialităţile israeliene şi-au suspendat obiceiurile în materie de informaţie publică şi au admis că au ripostat în forţă tirului celor 20 de rachete iraniene trase asupra obiectivelor evreieşti din Podişul Golan, situat în nordul statului evreu. Replica israeliană, un raid mai serios decât toate cele care l-au precedat în ultimele luni, s-a soldat cu bombardarea a peste cincizeci de obiective militare iraniene amplasate în Siria, de ayatolahi, după înfrângerea rezistenţei interne, siriene, sunite, împotriva regimului Assad.

Profitând de restrângerea teritoriului controlat de statul islamic şi de alianţa lor cu ruşii, iranienii s-au extins, în Siria, dimpreună cu teroriştii islamişti şiiţi ai Hezbollah, pe care-i controlează, aşa cum s-au extins şi în Yemen, cu ajutorul miliţiilor şiite locale. Statul evreu a avertizat Teheranul, în repetate rânduri, că nu va admite consolidarea militară iraniană în regiune.

E vorba, din unghi israelian, de o implantare militară şi de-o vecinătate net prea periculoase pentru a fi tolerate de un stat ameninţat în repetate rânduri de regimul persan cu ştergerea de pe hartă. Concomitent, Israelul şi-a alarmat populaţia, a dispus activarea adăposturilor necesare civililor bombardaţi şi şi-a mobilizat militarii în rezervă. Or, economia statului evreu n-are posibilitatea materială de a renunţa multă vreme la forţele mobilizate. Un război de anvergură a devenit, deci, posibil. Poate chiar probabil. Deşi nu-l vrea mai nimeni. Nici Rusia lui Putin. 

În aceste condiţii nu e de mirare că israelienii manifestă prea puţină comprehensiune pentru deruta europeană. Care i-a determinat pe Angela Merkel şi pe preşedintele Franţei, pe care şefa guvernului de la Berlin tocmai l-a onorat cu premiul Carol cel Mare, la Aachen, să vrea să salveze cu orice preţ tratatul nuclear cu Iranul denunţat, marţi, de Trump.

Or, a-l salva cu orice preţ implică o adversitate radicală faţă de America. Al cărei preşedinte e hotărât să nu ţină seama de dubiile aliaţilor SUA dintr-o Europă de vest cam nevolnică, apărată decenii la rând de scutul nuclear american, dar anunţând subit că nu s-ar mai putea bizui pe aliatul ei de peste ocean. În acest scop, Germania a dat semne c-ar vrea să izoleze SUA, împreună cu Rusia, China şi Iranul, ca şi cum o astfel de întreprindere ar fi, deopotrivă, dezirabilă şi fezabilă.

Ca de obicei, realităţile sunt mai complicate decât le visează populismul şi extremismul antiamerican. De pildă cel oglindit în retorica postcomunistă, cerând solidaritate deplină cu Iranul şi cu Rusia şi disociere radicală, inclusiv retorică, de Statele Unite.

Or, chiar dacă Trump ar fi greşit, denunţând foarte carenta înţelegere cu Iranul, pe ideea că alta mai bună n-ar exista şi nici nu s-ar mai putea încheia, câteva fapte îi sunt clare şi Berlinului. Între ele că despărţirea nu doar militară, ci şi economică a Europei de America e o întreprindere net mai dificilă şi neatrăgătoare decât speră unele firme germane şi franceze şi prietenii comunişti, nazişti, ori islamişti ai Rusiei lui Putin, ai Chinei comuniste şi ai ayatolahilor iranieni.

În fapt, e, o aberaţie şi un demers, pentru europeni, sinucigaş. N-ar fi, desigur, singurul delir contraproductiv. Nu mai puţin absurdă e insistenţa Europei de a ignora lacunele acordului nuclear cu Iranul (de pildă în materie de verificabilitate, care e nulă în facilităţile militare iraniene). Şi de a nesocoti atât şansa bună a renegocierii înţelegerii, dacă vestul ar fi unit, şi efectele ei devastatoare, înainte de a fi denunţată. Căci încasările Teheranului au făcut posibilă destabilizarea unor zone vaste ale Orientului Mijlociu, au condiţionat construcţia de rachete, întreţinerea de armate teroriste în Liban, Siria şi Yemen şi susţinerea Frăţiei Musulmane şi a filialei sale palestiniene, Hamas.

Durează însă, până ce aceste evidenţe îşi fac loc în capetele înfierbântate de antitrumpism ale Bătrânului Continent. Ale cărui democraţii, apărate de NATO, nu-s ameninţate de Trump, ci de Putin, terorism şi de laşitatea materializată în împăciuitorism faţă de tiranii.

Spre a da o mână de ajutor acestui proces de recalibrare, repoziţionare şi promovare a înţelegerii realităţilor date a ieşit în faţă unul dintre cei mai influenţi miniştri ei erei Merkel. În speţă Peter Altmeier, fost coordonator al serviciilor secrete germane.

Ca ministru al economiei, Altmeier a temperat nădejdea concernelor franceze şi germane în crearea unui fond de stat german, ori european, în măsură să despăgubească întreprinderile europene care fac afaceri cu Iranul, astfel încât să nu sufere pierderi prin sancţiunile americane. Căci, pentru astfel de fonduri nu există, potrivit lui, o bază juridică.

Desigur, discuţia pe tema poziţionării Europei e abia la început. Totuşi, precauta conducere germană ar vrea să limiteze pagubele. Şi dă, încă de pe acum, prudent, înapoi. Aşa cum, ştiind că americanii şi sistemul bazat pe dolari sunt încă indispensabili pentru economia globală, iar o spirală a sancţiunilor ar fi extrem de contraproductivă pentru piaţa proprie, Germania se pregăteşte să dea înapoi şi în contenciosul vamal transatlantic, riscând să degenereze într-un război comercial.

Ceea ce i-ar oferi lui Donald Trump încă o năprasnică victorie pe tavă. Or, tocmai de un astfel de triumf, sperat de lumea arabă, îngrozită de imperialismul şiit persan, se teme cel mai mult antitrumpismul. Pentru care coşmarul maxim nu e populat cu imagini ale pulverizării NATO, UE şi a Occidentului, ca unitate politică, economică, morală şi culturală, ori ale distrugerii Israelului şi statelor musulmane sunite. Ci eventualul succes al statului evreu şi al unor politici naţionale, gen America first, în detrimentul multilateralismului transformat de stânga în dogmă politică externă.

Iată de ce unii îşi asumă stupiditatea nediferenţierii între democraţii liberale, apusene şi regimuri arabe autoritare, dar moderate, pe de o parte, şi Rusia lui Putin, ori dictaturi teroriste aliate cu Moscova, precum cea iraniană, pe de alta. Ori enormitatea de a o prefera pe cea din urmă.

Şi de a accepta, deci, în numele unei false păci, să ţină pumnii mai degrabă unor criminale regimuri totalitare, decât unui virtual succes al eforturilor lui Trump de a convinge tirani extremişti să renunţe la ambiţiile lor nucleare şi expansioniste. Lumea riscă deci să mai rămână, o vreme, pe dos.

Iar pacea departe.