De ce femeile n-au putere în România

Ascensiunea spre culmile rarefiate ale puterii e complicată și se face (I) cu ajutorul familiei sau apropiaților; (II) prin compromisuri de toate felurile; (III) cu tenacitate și răbdare; (IV) cu sprijinul hazardului. Pentru femei e chiar mai complicat și multe dintre cele care ar fi chemate să aibă roluri importante în politică, renunță din cauza peisajului pestilențial pe care ar trebui să-l traverseze pentru a ajunge în locul de unde ar putea să schimbe ceva.

Există, însă, perioade în care câteva femei au modifica direcția în care mergea țara: Monica Macovei, a schimbat fața Justiției în așa fel încât România să poată fi primită în Uniunea Europeană, iar marea corupție să poată prinde chip, Laura Codruța Kövesi, a rezistat ani de zile intimidărilor de toate felurile, girând dosare grele în care au fost trimiși la închisoare politicieni dintre cei mai puternici.

Niciuna dintre ele nu a apucat să-și ducă la bun sfârșit strategiile, planurile, obiectivele. Erau prea incomode și prea fanatice în principiile lor. Nu puteau fi șantajate, nu agreau compromisurile și s-au emancipat imediat de sub tutela celor care le-au adus în funcții. Spre deosebire de mulți bărbați, făceau exces de onoare, un ingredient atât de rar în lumea autohtonă, în care mereu verigile parvenirii erau cele mai importante. Înainte de căderea comunismului a mai fost Doina Cornea, atât de curajoasă în fața călăilor, atât de neclintită în dizidența ei față de regimul Ceaușescu și atât de rațională în tot ceea ce s-a întâmplat după 1989, când a fost prima care a întrebat public de ce-ar trebui să fie Ion Iliescu numărul unu. 

A mai fost și Regina Maria, care ar fi vrut să meargă pe front după ce a început Primul Război Mondial, dar nu era lăsată. Scria în Jurnalul ei, că bărbații sunt dezorientați și nu fac față situațiilor neprevăzute, că Brătianu, primul ministru, își pierdea „tot curajul” și „accepta concesii rușinoase”, fiindcă nu avea „spirit militar”. Nu-i iartă nici pe Carol sau pe Ferdinand: „am petrecut o seară neplăcută, tot încercând să-i conving pe bărbații din familia mea de ceea ce trebuie să facă. Pentru o femeie, a se amesteca în treburile militare e o sarcină care nu-i atrage nicio recunoștință, dar până la urmă sunt regina acestei țări și nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere”. Maria crede că primii bărbați ai țării ar trebui să meargă printre soldați să le ridice moralul, că aceștia trebuie să aibă planuri pentru a scoate țara din mâinile dușmanilor și vede că soțul ei, Ferdinand „nu se ridică la înălțimea situației, fiindcă pur și simplu nu e în stare să dea ordine”. În cele mai dificile perioade din timpul războiului Regina Maria e enervată, contrariată, revoltată de incapacitatea bărbaților de a reacționa: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor nu un nume” (Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, precedat de însemnări din 1910-1916, Humanitas, București, 2014, volumul I, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediție îngrijită de Lucian Boia).

Lumea femeilor curajoase e mare, dar ele n-au avut niciodată destulă putere pentru a putea produce transformări ireversibile. Elisabeta Rizea a stat 12 ani în închisorile comuniste. Bătută și schingiuită de profesioniștii Securității, Rizea a rezistat eroic fără să-i trădeze pe cei care se refugiau în munți și pe care îi ajuta cu bani și alimente. A făcut cât a putut și nu a putut deveni un exemplu, înainte de 1989. Au arestat-o prima dată la 38 de ani: „M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam:«Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta” (Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas 1993).

Numărul celor puternice este mare, dar puține reușesc să treacă de omniprezența bărbaților, într-o țară în care filosofia macho are încă multă trecere. În guvernul României e o singură femeie, nu neapărat cea mai merituoasă, în Parlament sunt sub 30%, iar la vârful Parchetului General, unde președintele a numit o femeie, aceasta s-a remarcat mai degrabă în scandalul porumbeilor, decât în rezolvarea chestiunilor urgente.

Prima șefă a executivului din România și-a încheiat mandatul la finele anului 2019, după ce toată Europa a râs de ea că încurcă țările pe care le vizitează și capitalele în care se oprește. I s-a dat funcția doar fiindcă era o persoană ușor de manevrat și foarte îndatorată șefului de partid, care atunci era Liviu Dragnea. Cu ani în urmă, Elena Udrea a primit funcții importate din postura de favorită a președintelui. Mereu politicienii autohtoni au avut câte o favorită pe care au plasat-o într-un fotoliu confortabil, într-o vitrină, unde să fie admirată, în vreun loc în care sinecura e asigurată pe termen lung.

Modalitățile acestea de selecție le descurajează pe cele care ar avea cu adevărat ceva de spus sau de făcut. În decorul politic românesc dominat de prea mulți bărbați mediocri, adesea lipsiți de entuziasm și de idei, femeile rămân ex-centrice, neasimilabile.