Cum încep războaiele: Interviu cu regizorul Ion Borș

Cazul filmului „Hotarul” arată că da. Deși a fost creat cu un buget modest, filmul a trezit un interes neașteptat atât în țară, cât și în diasporă. Subiectul inspirat de Zidul Berlinului redă un conflict aparent banal dintre doi vecini certați pentru un gard, care dezvoltă orgolii și escaladări de conflicte absurde. Parcursul de la idee până la ecran a fost plin de provocările unei industrii încă fragile. Regizorul Ion Borș a povestit într-un interviu pentru DW despre sprijinul limitat, dar important al statului, despre riscurile financiare asumate de echipă, dar și despre ambiția de a construi o cinematografie care sensibilizează publicul și rămâne memorabilă.

DW: Cum a apărut ideea filmului „Hotarul” și cum ați reușit să creați un film atât de popular, în care publicul să se regăsească?

Ion Borș: Nu ne-am propus să facem un film atât de popular și cu săli atât de pline. Nici noi n-am crezut că o să fie așa. Credeam că o să fie un film care o să prindă la public, probabil, dar eram destul de modești în ceea ce privește amploarea acestui film.

Ideea a venit de la regizorul Ruslan Moroșan. Noi demult cu el încercam să colaborăm. El fiind stabilit în Germania, tot propunea o idee, a doua, a treia… După o rundă de idei, într-o zi, era în Berlin și zice: „Știți, băieți, eu sunt acum la Zidul Berlinului. Văd acest zid dărâmat și mi-am adus aminte de vecinii mei care s-au certat și au făcut garduri. Dar iată, nemții au stricat gardul și s-au unit». Și noi atunci am zis: „O, asta poate fi o idee de film!” Așa a pornit ideea filmului ”Hotarul”.

Noi ziceam că e un film modest, fără mari pretenții. Vream să aducem cât mai multă lume la cinema. Asta era scopul. Publicul ne-a surprins, vine peste noi în toate sălile, și în diasporă, și în raioane, și în Chișinău.

În ultimul timp apar tot mai multe filme produse în Republica Moldova. Se poate vorbi despre o renaștere a cinematografiei moldovenești?

Ne-ar plăcea să fie așa, dar vrem să fim realiști. Dacă asta va fi sau nu o renaștere, trebuie să vorbim peste zece ani. Cu un film nu renaști nimic. Trebuie să fie premiere de așa gen mereu, măcar câte unul-două pe an, și să învățăm publicul să vină să privească producții autohtone.

Cum ați reușit să acoperiți costurile de producţie, v-a ajutat cumva statul?

Statul, prin Ministerul Culturii și Centrul Național de Cinematografie, a fost primul nostru partener la filmul „Hotarul”. Am câștigat concursul cu notă maximă, deci o parte din buget este din partea statului.

Dar asta nu înseamnă că dacă statul ne-a dat niște bani, gata, totul s-a rezolvat. Pe lângă bani, statul ne susține prin diferite modalități: Inspectoratul General pentru Situații de Urgență ne-a ajutat la filmări. Nu ne-au luat nici un ban. Ministerul Afacerilor Interne ne-a ajutat cu tehnică militară și costume gratuit. Poliția Rutieră ne ajută când avem nevoie să închidem un drum. Nu sunt bani, dar este deschidere.

Costurile filmului „Hotarul” singur se apropie de 10 milioane lei (apr. 500 mii euro). Contribuția statului a fost 3,6 milioane lei (apr. 180 mii euro). Restul sunt contribuții proprii. Da, am luat credit, avem împrumuturi și la persoane fizice. Suntem „angajați la bănci”, iar tot ce vedeți pe noi e „gajat la bănci”. Dar altfel lucrurile nu se mișcă din loc.

De unde vine pasiunea pentru film și cum ați ajuns la regie?

Nu, eu n-am făcut studii de regie, eu am făcut actorie. Sergiu, partenerul meu, a făcut imagine, nu producție. Nici unul nu am învățat exact ceea ce lucrăm acum. Am pornit din necesitate, din dragostea de film și din ambiția de a face film acasă. Am decis să ne facem singuri produsele noastre.

Precedentul film realizat de dvs, „Carbon”, a fost nominalizat la Oscar. Cum ați reușit?

Nominalizare înseamnă că în fiecare țară este un comitet Oscar care își alege filmul. Ne-au sunat din SUA și au zis că știu filmul și că putem participa. Dar pentru promovare trebuie măcar un milion de euro și asta e un buget modest.

Alte țări nici nu știu ce film vor avea, dar deja plătesc publicitatea în avans. Noi n-am avut acești bani. Nu putem cere statului un milion de euro, mai bine să-i dea altor sectoare care chiar au nevoie.

Spuneți-ne câteva curiozități din culisele acestui film.

Nu toți sunt actori profesioniști. Am lucrat și cu non-actori. Atâta timp cât omul se potrivește bine pentru rol, nu contează dacă are studii.

Provocări am avut multe. Cele două case au fost o provocare. Aveam nevoie de două case gemene. Am umblat peste tot. Oamenii erau sceptici: „De ce la noi vreți să filmați?”

Cimitirul din film nu este cimitir. Era un spațiu gol, o toloacă. De la zero s-au făcut sute de cruci și morminte. Gardul din film la fel, totul a fost făcut de la zero de echipa de scenografie.

Filmul conține câteva referințe discrete la contextul geopolitic actual, inclusiv la războiul din Ucraina. A fost aceasta o intenție de a conecta povestea locală cu realitățile într-un sens mai larg?

Nu știm dacă ne-a reușit, dar ne-am propus să facem un film despre o întâmplare banală între doi vecini. Din acest exemplu micuț poți înțelege cum încep de fapt marile conflicte. Instinctele care pornesc un conflict între doi vecini sunt aceleași care pornesc războaie între țări. Doar instrumentele diferă.

Acel om de la țară are acces la o pușcă. Un lider mondial are acces la multe puști.

Ne dorim un film pacifist. Ne dorim să unim, nu să dezbinăm. De asta și s-a făcut un pod la final.

Care este principalul mesaj pentru public?

I.B.: Chemăm toată lumea să vină la cinema. 120 de lei (11 euro) nu e mult, dar este o susținere considerabilă pentru noi.