În Pripiat, la 40 de ani de la catastrofa de la Cernobâl

Maşini părăsite ruginesc la marginea drumului. Jucării, resturi de aparate de uz casnic, veselă şi indicatoare decolorate în limba rusă care informau despre nivelul de radioactivitate stau împrăştiate pe lângă blocurile de locuinţe. Imobilele sunt părăsite, ferestrele şi uşile sunt sparte.

Oraşul ucrainean Pripiat, supranumit "Atomgrad", era cu 40 de ani în urmă mândria energiei atomice sovietice. I se prevestea un mare viitor. Se afla în vecinătatea centralei nucleare Cernobâl, pe care conducerea Uniunii Sovietice de atunci voia s-o extindă pentru a deveni cea mai mare din ţară. În total erau planificate 12 reactoare iar Pripiat urma să găzduiască toţi lucrătorii de acolo împreună cu familiile lor.

Când pe 26 aprilie 1986 a sărit în aer blocul reactor 4 de la Cernobâl, oraşul exista de numai 16 ani. Pripiat era alcătuit din 160 de blocuri cu 13.500 de apartamente, 15 grădiniţe şi cinci şcoli.

"Nu ştiam ce urmări va avea accidentul"

40 de ani mai târziu clădirile sunt în ruină. Peste tot au crescut tufişuri şi copaci. Volodimir Vorobei a condus-o pe reportera DW prin hăţişurile de acolo.

"Aici este strada Lesia-Ukrainka şi casa noastră de la nr. 18-A, unde locuiam la parter împreună cu părinţii şi cu fratele meu", povesteşte bărbatul, astăzi în vârstă de 58 de ani. Casa scărilor este spaţioasă, cu holuri şi uşi mari.

Uşa de intrare în fostul apartament al lui Vorobei este larg deschisă. El se duce direct în camera sa şi alege un disc dintr-un maldăr de gunoi. Discul îi aminteşte că în perioada în care au stat acolo în casă se asculta multă muzică. Îşi aminteşte de asemenea cât de rău i-a părut că şi-a uitat o pereche de adidaşi într-un dulap în momentul evacuării.

Mergem pe balcon. "Aici se afla scaunul meu. Aici se afla o veioză. Atât de multe cărţi am citit aici. Sub acest capac păstram borcanele cu murături. Era foarte practic", povesteşte Vorobei.

Pe culoarul întunecat al apartamentului aprindem lanternele telefoanelor noastre mobile. Vorobei vede nişte pantofi şi spune: "Ăştia au fost ai mei. Mi s-au dat de la şcoala profesională".

Pe un panou la intrarea în scara de bloc sunt încă înscrise numele vechilor locatari. Vorobei nu ştie ce s-a întâmplat cu ei după evacuare. De la catastrofa din urmă cu 40 de ani el nu l-a revăzut pe niciunul din foştii săi vecini.

În aprilie 1986 Vorobei avea 18 ani. Lucra ca electrician la o întreprindere de stat care în ajunul catastrofei instalase reţele electrice pentru aprovizionarea reactorului 4, cel care a doua zi avea să sară în aer.

El nu a auzit explozia şi avea de gând în acea dimineaţă să meargă la lucru ca de obicei. Dar autobuzele nu mai circulau şi când a ajuns pe jos, împreună cu un prieten, la centrala atomică, a văzut clădirea avariată. "Pe atunci nu ştiam nici ce s-a întâmplat şi nici unde s-a întâmplat exact. Nu era fum, dar aerul din jur era dogorâtor. O coloană de aer fierbinte se ridica spre cer", îşi aminteşte Vorobei. "Un bicilist a trecut pe lângă noi şi ne-a avertizat că suntem în mare pericol dacă mai stăm acolo, aşa că ne-am îndreptat spre casă".

Abia seara a aflat de la fratele său mai mare, care lucra la centrala nucleară, despre accident şi despre iminenta evacuare a întregului oraş. "Am crezut la început că vom fi evacuaţi doar pentru câteva zile", povesteşte Vorobei. Familia sa a plecat din Pripiat în seara zilei de 26 aprilie, cu un tren supraaglomerat. "De la fereastra vagonului am văzut reactorul 4 distrus. Nu ne-am făcut pe atunci gânduri despre asta, nu ştiam ce urmări va avea acest accident şi că nu ne vom întoarce acasă niciodată".

"Atomul să fie muncitor şi nu soldat"

Ne-am îndreptat spre centrul oraşului, unde se află fostul cinematograf "Prometeu". Volodimir Vorobei a văzut acolo o sumedenie de filme împreună cu prietenii săi. Intrarea spre scenă este blocată de nişte grinzi prăbuşite. Într-o încăpere lăturalnică se văd atârnate pe pereţi portretele gălbejite ale unor granguri comunişti de care azi nu-şi mai aminteşte nimeni.

Centrul este împânzit de simboluri comuniste. Pe frontispiciul unor blocuri se văd şi azi emblemele Ucrainei sovietice, iar pe faţada altuia stă scris cu uriaşe litere metalice: "Atomul să fie muncitor şi nu soldat".

Vorobei spune că întreaga energie atomică sovietică s-a bazat pe această idee. La universităţi şi institute, în şcolile de formare profesională - peste tot se transmitea că energia atomică din Uniunea Sovietică este cea mai sigură din lume. Nimeni nu-şi putea închipui că un reactor nuclear ar putea sări în aer. "Nouă ni s-a spus că un accident radioactiv este imposibil, că totul a fost calculat şi s-au luat toate măsurile de precauţie. Nici nu ne trecea prin cap că un accident este posibil", a explicat Vorobei.

De aceea majoritatea locuitorilor din Pripiat şi Cernobâl, inclusiv angajaţii centralei nucleare, nu au ştiut nimic despre riscurile existente pentru sănătate şi pentru mediu. Iar dimensiunea contaminării radioactive le era total necunoscută. "Cine ştia ceva nu răspândea informaţii de teamă. Era încă pe vremea Uniunii Sovietice şi un cuvânt necugetat îţi putea periclita cariera".

Catastrofă provocată de obedienţa necondiţionată a cadrelor de partid?

Vorobei se gândeşte că ar fi fost evitabilă catastrofa dacă stilul autoritar sovietic de conducere nu ar fi existat şi în industria atomică. În plus, un accident asemănător, survenit în 1975 la centrala nucleară Leningrad, a fost trecut sub tăcere.

Vorobei a fost luat în armată la un an de la catastrofă, a studiat apoi inginerie şi s-a mutat la Zlavutici. Oraşul a fost nou construit, ca înlocuitor pentru Pripiat. De acolo a făcut zilnic naveta la centrala atomică de la Cernobâl şi a avansat de la simplu mecanic la şef de brigadă. De 11 ani este şeful secţiei de automatizare termică şi tehnica măsurătorilor.

Centrala de la Cernobâl nu mai produce curent din anul 2000. Dar lucrările pentru dezafectarea centralei continuă şi în ziua de azi. În perimetrul ei se află acum instalaţii care permit îndepărtarea sigură a combustibilului nuclear şi prelucrarea deşeurilor radioactive. Deasupra reactorului 4 care a explodat a fost turnat în 1986 în mare grabă un aşa-zis "sarcofag" din beton, deasupra căruia se află un nou înveliş de protecţie, cu titulatura "New Safe Confinement". În anul 2025 acest înveliş a fost străpuns de o dronă a armatei ruse.

"Poate că istoria ar fi avut alt curs"

Roata mare din Pripiat, un simbol al oraşului părăsit, cunoscut în întreaga lume, le mai era arătată turiştilor înainte de invazia rusă în Ucraina. Oficial nu a fost dată în folosinţă niciodată, fiindcă urma să fie inaugurată festiv pe 1 mai 1989, când se serba Ziua Muncii. "Să nu daţi crezare mitului că nimeni nu s-a urcat niciodată în ea. Împreună cu colegi de la şcoala mea profesională am fost convocaţi să o testăm. Deci, eu m-am dat în ea", a povestit el zâmbind.

Vorobei recunoaşte că nu cunoaşte în continuare doza de radiaţii la care a fost expus începând din 1986. "Se poate solicita un certificat corespunzător, dar eu nu vreau să fac asta". La întrebarea cum i-a modificat viaţa catastrofa de atunci el a răspuns că la vârsta de 18 ani oricum nu avea prea mari planuri. Dar acum, după 40 de ani, privind în retrospectivă, are impresia că "toţi s-au mişcat într-o direcţie, pentru a se răsuci brusc şi a apuca-o pe alt drum". De aceea "istoria lumii şi a Ucrainei ar fi avut poate un alt curs dacă nu ar fi avut loc catastrofa de la Cernobâl".